Celor fără somn
Azi dimineaţă sună telefonul. Evident, dormeam. Era ora opt (duminică dimineaţa) şi cineva s-a găsit să dea telefoane. Mă enervează oamenii care sună la ora opt dimineaţa. De parcă ţi-ar face un favor că nu au sunat la şapte şi jumătate. Parcă îmi şi vedeam interlocutorul stând cu ochii pe ceas, numărând secundele rămase: opt fără 10 secunde, fără 9, fără 8…fără 1 secundă…START! Şi pentru ce a sunat? Pentru ca să pună o întrebare prostească, la care (dacă s-ar fi gândit bine) ştia deja răspunsul. În fine…
Întâmplarea asta mi-a amintit de colega de cameră din Căminul în care am stat în Anul I de facultate.
Era, doamne, o tipicară şi jumătate. Se trezea în fiecare dimineaţă fix la aceeaşi oră (nu conta dacă era luni. joi sau duminică). Făcea o harababură de nedescris, până îşi căuta papucii de casă pe sub pat, până îţi găsea halatul, până mergea la baie, mai se impiedica în prag…o adevărată plăcere, mai ales dacă ai fost şi tu ca tot studentu sâmbătă seara la bere. Când venea de la baie îşi făcea cafeluţa. Vreau să vă spun că avea un expresor de cafea din ăla care face un zgomot îngrozitor, de parcă e ceva zombie sau vampir care suge tot sângele cuiva. Nişte sunete de îţi puneai perna pe cap şi tot ţi se părea că se aud prea tare. Făcutul cafelei dura până în zece minute (cu căutările de rigoare – caută cana, linguriţa, zahărul…întoarce totul de pe masă cu susul în jos) după care începea îmbracatul. Dacă rămânea în cămin până mai tarziu era uşor, îşi lua nişte “haine de casă” şi cu asta-basta. Dacă, în schimb, trebuia să plece undeva, să te ferească Dumnezeu. Scârţâie uşa de la dulap, caută ţinuta, scârţâie din nou uşa, trage perdeaua (să nu care cumva să te vadă cineva), mergi la patul tău, caută dracu ştie ce, admiră-te în oglindă, strâmbă-te (evident că nu e OK ţinuta), mergi din nou la dulap, scârţâie uşa…şi tot aşa, cel puţin un ceas.
Inutil să vă spun că în timpul ăsta ne pierea somnul la toate. Aşa că ne mai apucam să o luăm la mişto:
– Vezi că bluza asta nu se potriveşte cu poşeta. Nici pantalonii cu cordeluţa.
– Te-ai uitat în oglindă? Dacă te vede tipul din Căminul 2 în halul ăsta!? Ai uitat conturul de ochi.
Aşa încât întotdeauna pleca în grabă fiindcă o întârziam cu comentariile noastre. Măcar atât să ne răzbunăm pentru somnul pierdut. Şi în fiecare zi se repeta tot circul ăsta (deh, e greu să locuieşti într-o cameră cu încă patru fete!).
Tot referitor la colega asta, hai să-i zicem “Miruna” (noroc că din anul II am scăpat de ea) mi-am amintit de o altă întâmplare:
Eram deja în a doua sesiune, chiar pe la început. Toată lumea învăţa în draci, aproape toată ziua. Urma să avem unul dintre cele mai grele examene din toată facultatea (nu eram chiar toate la aceeaşi profil, doar trei din cinci – colega despre care vă spun nu era cu noi). Mai aveam vreo trei zile până la examen. Eram obosite şi nervoase. Trebuia să ne străduim să luăm note mari, căci altfel la anu adio cămin. Deci aproape toată ziua citeam pe notiţe sau scriam pe referate. “Miruna” n-avea nici un stres. Se plimba toată ziua pe la colegele din alte camere, făcea curăţenie prin cameră, asculta muzică, dormea…ca omul fără griji. Avea şi ea examen ăn aceeaşi zi ca noi, dar era mai uşurel, aşa că nu se sinchisea.
Eh, cu trei zile înainte de examen, începe să se streseze. Seara. Pe la 12 jumate.
– Vai, imediat am examen. Nu am învăţat nimic. Ce mă fac? Nu mai am timp. Vai…
La ora aia noi deja eram frânte, ne jucau literele în faţa ochilor. Tocmai voiam să dăm stingerea. “Miruna”, nimic, ea vrea să înveţe. După ce toată ziua s-a plimbat!
– Du-te, fată, în sala de lectură (că exista aşa ceva în căminul ăla), o îndemnam noi.
– Nu mă duc, că sunt tari băncile şi mă doare spatele, şi mă trage curentul, şi răcesc, şi…
Ne venea să o strângem de gât. Mai ales eu. Care am boala că dacă nu e întuneric în cameră când mă pun să dorm nu pot adormi. Am uitat să zic că avea fata o lampă din aceea de birou, cu picior flexibil şi intensitatea luminii reglabilă. Şi tot se lăuda cu ea, ce lampă mişto şi nemaivăzută are. Şi o tot şinea pe a ei că nu se duce nicăieri, că stă în cameră şi învaţă, că doar de aia are lampă, ca să poată învăţa la lumina ei fără să avem noi de comenta, şi tot aşa. Până la urmă nu am avut ce să fac, fiindcă celelalte şi-au pus perna în cap şi nu am mai zis nici “câr”, aşa că a trebui să tac şi eu. A ţinut, nesimţita, toată noapte lumina aprinsă. Şi dracu ştie ce avea lampa aia, că avea când lumina foarte puternică, când slabă, şi mai şi făcea ca un bliţ câteodată.
Abia am aşteptat să vină dimineaţa. Şi să plece fiecare pe la treburile ei. Am prins un moment în care eram singură în cameră şi i-am “aranjat” minunea de lampă. Adică, simplu, i-am tăiat cablul. Dar într-un fel în care să nu îşi dea seama. Am desfăcut şuruburile care ţineau capacul la piciorul lămpii şi l-am tăiat foarte aproape de circuitul ăla de îi făcea intensitatea luminii reglabilă. Apoi am prins frumos capacul cu şuruburi şi i-am pus lampa la loc, să nu se vadă ca s-a umblat la ea. Când seara a dat să îşi aprindă lampa – ioc! Habar nu a avut care îi buba. Nici măcar nu a făcut scandal, că nu i-a trecut prin cap că i-ar fi aranjat-o careva. Aşa că s-a dus, draga de ea, să înveţe în sala de lectură. Şi nu a murit din asta.
0 comentarii: