Ce ne defineşte?
Am citit undeva sau am văzut într-un film, nu ţin minte exact (îmi pierd memoria în ultima vreme, he-he-he), un dialog între un înţelept şi un om obişnuit.
Înţeleptul îl întreba pe omul obişnuit cine este, iar acesta îi răspundea:
...Mă numesc...Înţeleptul: nu te-am întrebat cum te cheamă, te-am întrebat cine eşti...
- Sunt fiul lui...Înţeleptul: nu te-am întrebat despre părinţii tăi, am întrebat cine eşti...
- Păi, sunt inginer la...Înţeleptul: nu te-am întrebat ce meserie ai, am întrebat cine eşti...
...
După o serie de astfel de răspunsuri, nu s-a ajuns la nici un final. Ba mai mult, omul obişnuit s-a enervat şi a spus că înţeleptul e de fapt un dobitoc şi că nu are rost să îşi piardă vremea cu el.
Ideea cred că era tocmai asta, să ne punem problema identităţii noastre, a ceea ce ne defineşte ca oameni, ca fiinţe, ori o astfel de întrebare te cam pune pe gânduri.
Mi-am pus şi eu aceeaşi problemă atunci şi nu am fost în stare să răspund. Şi nici acum.
Scriu asta pentru că zilele trecute am avut un "mini-conflict" cu o blogeriţă (nu am chef să îi dau numele), care pare a şti răspunsul la această întrebare. Şi o invidiez într-un fel. E genul acela de om care şi-a stabilit un drum, un sens, o ţintă şi face totul pentru a ajunge acolo. Nimic rău în asta, dar parcă prea e trist şi superficial. Adică, până una alta, drumul e cel mai frumos, nu destinaţia (cel puţin aşa se zice), ori dacă tu, în drumul tău ţi-ai definit nişte criterii şi nişte păreri pe care nu ţi le schimbă nimeni, e ca şi când ai călători prin lume cu ochelari de cal. Ori viaţa e o sumă de mistere, de întrebări, de îndoieli...
Viaţa îmi oferă zi de zi o mulţime de întrebări, de mistere, dar foarte puţine răspunsuri. Răspunsurile le negociez cu fiecare zi ce trece şi nu pot spune niciodată ceva cu siguranţă despre mine, dar mai ales despre cei din jur. Nu e vorba de a face afirmaţii de genul celor general acceptate (că roşia e roşie sau că varul e alb), ci de a face afirmaţii cu privire la viaţă şi la oameni, la modul general şi lăsând gluma laoparte.
Pare cel puţin ciudat să faci afirmaţii de genul "cei inteligenţi/buni sunt frumoşi" sau "cei proşti/răi sunt urâţi" şi să te aştepţi ca aceste afirmaţii să fie unilateral acceptate, mai ales dacă ne gândim la ambiguitatea termenilor. Pentru că nu există o definiţie tare şi clară a "frumuseţii", cum nu există nici o definiţie tare şi clară a termenului "prost".
Şi când tu, ca vorbitor, te postezi prin tonul adoptat sau prin alte mijloace, pe o treaptă favorabilă, în contrast cu cei despre care afirmi că sunt urâţi şi proşti...nu ştiu, cum să zic, dar parcă te autodefineşti prin ei. Ceva de genul "eu sunt înger...de ce?...fiindcă nu sunt drac...". "Sunt deşteaptă, deci frumoasă." Dacă, prin absurd, ar dispărea proştii şi urâţii, tu ce ai fi?
Înţeleptul îl întreba pe omul obişnuit cine este, iar acesta îi răspundea:
...Mă numesc...Înţeleptul: nu te-am întrebat cum te cheamă, te-am întrebat cine eşti...
- Sunt fiul lui...Înţeleptul: nu te-am întrebat despre părinţii tăi, am întrebat cine eşti...
- Păi, sunt inginer la...Înţeleptul: nu te-am întrebat ce meserie ai, am întrebat cine eşti...
...
După o serie de astfel de răspunsuri, nu s-a ajuns la nici un final. Ba mai mult, omul obişnuit s-a enervat şi a spus că înţeleptul e de fapt un dobitoc şi că nu are rost să îşi piardă vremea cu el.
Ideea cred că era tocmai asta, să ne punem problema identităţii noastre, a ceea ce ne defineşte ca oameni, ca fiinţe, ori o astfel de întrebare te cam pune pe gânduri.
Mi-am pus şi eu aceeaşi problemă atunci şi nu am fost în stare să răspund. Şi nici acum.
Scriu asta pentru că zilele trecute am avut un "mini-conflict" cu o blogeriţă (nu am chef să îi dau numele), care pare a şti răspunsul la această întrebare. Şi o invidiez într-un fel. E genul acela de om care şi-a stabilit un drum, un sens, o ţintă şi face totul pentru a ajunge acolo. Nimic rău în asta, dar parcă prea e trist şi superficial. Adică, până una alta, drumul e cel mai frumos, nu destinaţia (cel puţin aşa se zice), ori dacă tu, în drumul tău ţi-ai definit nişte criterii şi nişte păreri pe care nu ţi le schimbă nimeni, e ca şi când ai călători prin lume cu ochelari de cal. Ori viaţa e o sumă de mistere, de întrebări, de îndoieli...
Viaţa îmi oferă zi de zi o mulţime de întrebări, de mistere, dar foarte puţine răspunsuri. Răspunsurile le negociez cu fiecare zi ce trece şi nu pot spune niciodată ceva cu siguranţă despre mine, dar mai ales despre cei din jur. Nu e vorba de a face afirmaţii de genul celor general acceptate (că roşia e roşie sau că varul e alb), ci de a face afirmaţii cu privire la viaţă şi la oameni, la modul general şi lăsând gluma laoparte.
Pare cel puţin ciudat să faci afirmaţii de genul "cei inteligenţi/buni sunt frumoşi" sau "cei proşti/răi sunt urâţi" şi să te aştepţi ca aceste afirmaţii să fie unilateral acceptate, mai ales dacă ne gândim la ambiguitatea termenilor. Pentru că nu există o definiţie tare şi clară a "frumuseţii", cum nu există nici o definiţie tare şi clară a termenului "prost".
Şi când tu, ca vorbitor, te postezi prin tonul adoptat sau prin alte mijloace, pe o treaptă favorabilă, în contrast cu cei despre care afirmi că sunt urâţi şi proşti...nu ştiu, cum să zic, dar parcă te autodefineşti prin ei. Ceva de genul "eu sunt înger...de ce?...fiindcă nu sunt drac...". "Sunt deşteaptă, deci frumoasă." Dacă, prin absurd, ar dispărea proştii şi urâţii, tu ce ai fi?
0 comentarii: